REVOLUȚIA DIN MANUAL

REVOLUȚIA DIN MANUAL

 

În ultimele decenii utilizarea termenului de revoluţie a fost o constantă folosită de politicieni, analişti, reprezentaţi ai opiniei publice şi ziarişti. Lungul drum deschis de revoluţia franceză (1789), continuat într-un alt plan existenţial de revoluţia rusă şi considerat oarecum finalizat printr-o apoteoză revoluţionară de  la sfârşitul deceniului nouă, mileniul trecut, prin ceea ce s-a întâmplat în Europa de est (revoluţiile anticomuniste) continuă pe autostrada internet-ului de pe întreg mapamondul. Termenului de revoluţie, în sens conceptual, i s-a adăugat de-a lungul timpului o serie de apelative. Aşa au rezultat: revoluţia de catifea, revoluţia portocalie, revoluţia trandafirilor, revoluţia mexicană, revoluţia culturală, revoluţia de la televizor, revoluţia egipteană, …. Asistăm, voit sau nu, la nivelul simţului comun, la un proces de personalizare a revoluţiilor, atitudine ce dăunează uneori înţelegerii corecte a evenimentelor. Masele reţin sintagma în detrimentul perceperii obiective a ceea ce se întâmplă, de ce se întâmplă şi care va fi forma de finalizare a mişcării, în perspectiva unei evaluări finale. ”A explica un fenomen social, înseamnă adesea a arăta ce poate fi văzut  ca fiind efectul neurmărit al unor acţiuni raţionale”/1/ Revoluţia este prin forma de manifestare, amplitudine, durată  şi consecinţe un fenomen social.

     Analiza supusă discuţiei impune relevarea unor conotaţii/2/


Ø  Cu sau fără voie, se fac confuzii între mişcări revoluţionare, revolte, stări revoluţionare şi revoluţie;


Ø  Schimbările realizate de revoluţie, mai mult sau mai puţin violente, sunt realizate de mulţimi, ce reprezintă o bună parte a populaţiei;


Ø  Succesul unei revoluţii impune modificări radicale în toate palierele vieţii sociale şi înlocuirea vechilor elite.

Mobilizarea maselor reprezintă o coordonată crucială în asigurarea reuşitei unei revoluţii. Implicarea mulţimilor în succesul acesteia va susţine imaginea imaculată  a noii gărzi pretoriene ce se va instala în vârful puterii. Se poate construi o revoluţie, articula o mişcare care să răstoarne un regim? Răspunsul, tot teoretic, este afirmativ, cu minimul de cunoştinţe de psihologia mulţimilor şi a comportamentelor de grup, cu mijloacele financiare, umane şi instrumentele necesare. Teoretic sunt necesari cinci paşi/3/:


Ø  Iniţial, se monitorizează şi se consolidează  o stare de nemulţumire şi insecuritate. În comunităţile mici relaţiile interpersonale se întăresc, se lansează sloganuri uşor de reţinut.” Se urmăreşte  în primul rând discreditarea puterii consacrate, accentuându-i  contradicţiile, incompetenţele sau insuficienţele. Acesteia i se atribuie şi chipul Răului, subliniindu-i nedreptatea, corupţia şi cinismul”/4/ În această fază începe contestarea dominaţiei;


Ø  În această etapă începe procesul de structurare de structurare a maselor sau de neutralizare: se identifică adversarul, se agită colectivităţile şi categoriile sociale, se recrutează noi militanţi, se atacă sistematic puterea, se apelează la distrugeri etc. Poliţia, uneori depăşită, apelează la armată. Apar primele victime;


Ø  Se intră într-o nouă fază, în care acţiunea de tip militar se îmbină cu cea psihologică. Intensificarea atacurilor împotriva instituţiilor guvernamentale se extind în diverse zone ale ţării, iar grupurile inactive ale populaţiei au tendinţa de a se ralia mişcării revoluţionare.” Forţa subversivă devine tot mai credibilă, dovedindu-şi eficacitatea în teren….. Cea mai neînsemnată victorie este exploatată de către propagandă; înfrângerile suferite servesc la discreditarea, atât în interiorul, cât şi în afară ţării, a adversarului şi a metodelor sale de luptă”/5/;


Ø  Bazele mişcării revoluţionare se extind, iar tot mai multe regiuni scapă controlului guvernamental. Apar primele enclave „libere” care au un rol militar şi administrativ. Se instituie adeseori un guvern provizoriu, care caută o legitimitate internaţională. „Inamicul este atacat prin surprindere, pretutindeni şi chiar în capitală, sub forma unor atentate individuale sau colective. Populaţia care nu este cruţată, trăieşte tot mai mult în nesiguranţă. Astfel, statul pierde treptat orice posibilitate de control de lungă durată sau de mare întindere”/6/;


Ø  Pragmatic şi teoretic, în ultima etapă asistăm la o ofensivă generală care va nărui fosta putere. Se pot identifica unele elemente: rolul primordial revine acţiunii militare, se realizează un proces de consolidare a acţiunii psihologice asupra maselor, concomitent cu o creştere a acţiunii de susţinere internaţională, creşte numărul revoluţionarilor ,iar sentimentul forţei învinge spaima şi deznădejdea iniţială. Sunt ultimele clipe de supravieţuire a regimului.

Succesul sau insuccesul unei astfel de mişcări, înţeleasă  ca un fenomen social, dincolo de anumite particularităţi specifice, conturează o serie de elemente comune, cu trimitere la psihologia mulţimilor. M.L. Rouquette (2004) identifica/7/:

  • Masele nu deţin prin ele însele un rol activ a cărui ambiţie să fi apărut în interiorul lor; ele nu dispun nici de un proiect, nici de o strategie….. Acțiunea colectivă este de fapt o mobilizare planificată de o minoritate.
  • Penetrarea maselor se face în etape: se începe prin contactarea indivizilor, apoi se constituie grupuri restrânse, după care sunt cucerite comunităţi naturale.
  • Desemnarea unui adversar este un mecanism esenţial ……. Este vorba de a repartiza actorii sociali în două categorii antinomice şi ireconciliabile, astfel încât conflictul să rămână unica soluţie.
  • Combinaţia eficace pentru convertirea maselor este aceea dintre propaganda directă şi acţiunea demonstrativă în teren.
  • O dată depăşit pragul critic în drumul spre victorie, se constată un veritabil efect de masă care precipită adeziunile şi ralierile.
  • În realitate, ea reprezintă pentru Cetate, după o dezordine în fond pasageră, oricare i-ar fi preţul, o reglare conservatoare.. Până la urmă, este vorba tot despre a guverna, gestiona, manipula şi supune.

Această paradigmă, ancorată în realităţile concrete, au permis elaborarea de scenarii în diverse zone ale globului, prin raportarea şi la interesele diverse ale unuia sau mai multor actori globali sau regionali. Lucrurile s-au simplificat mult în epoca internetului. Orice asemănare cu evenimentele din Nordul Africii sunt doar coincidenţe. Evaluările strategice de nuanţă sociologică şi psihologică ale acestor mişcări revoluţionare, incluse în categoria revoluţiilor se realizează post factum. Exacerbarea utilizării conceptului de revoluţie pentru multe mişcări sociale limitează  în mod serios consistenţa acestuia în domeniul epistemologic, cu amplificarea pe măsură a acestuia în acţiunile pragmatice.



Experienţele dobândite nu expiră niciodată. Ele sunt doar şlefuite şi adaptate nevoilor, indiferent de tipul şi structura actorului social. Să recitim încă odată, cu atenţia şi priceperea necesară,  citatul de la începutul textului a  lui R. Boudon (1998), în condiţiile în care masele sunt amorfe, impersonale şi incapabile să realizeze proiecte şi strategii revoluţionare. ”Acţiunile raţionale” aparţin altora!

1/ R.Boudon, Efecte perverse şi ordine socială, Ed. Eurosong&Book, 1998, p.7

2/A se vedea, C.Zamfir, L.Vlăsceanu, Dicţionar de sociologie, Ed. Babel, 1993, pp.514-515; T.P.W.Crowley, Teorii structurale ale revoluţiei, în volumul J.Foran (coord.) Teoretizarea revoluţiilor, Ed. Polirom, pp.48-80; P. Andrei, Sociologia revoluţiei, Ed. Polirom,1998, pp.13-94

3/M. L. Rouquette, Despre cunoaşterea maselor, Ed. Polirom, 2002, pp.106-111

4/Ibidem, p.106

5/Ibidem, p.108

6/Ibidem , p.108

7/Ibidem, pp.109-111