Diplomația lui Kissinger și revoluția ungară

Diplomația lui Kissinger și revoluția ungară

             Evoluția Europei postbelice, generată şi de realizarea sferelor de influență a reprezentat un punct de cotitură în dinamica relațiilor multiple ale acestor țări, cu toate consecințele clivajului rezultat în urma Tratatului de pace de la Paris. Aproape cincizeci de ani de bipolaritate ideologică a asigurat în Europa granițele statelor naționale, consemnate și acceptate prin norme juridice de drept internațional. Nici unul din marii actori politici ai lumii nu au fost dispuși să le încalce, indiferent de circumstanțele momentului invocat. În aceste condiții ”Stalin și-a limitat ambițiile, stabilindu-și controlul asupra a ceea ce devenea o Europă a sateliților – practic un nou imperiu regional intrat sub controlul și, de atunci înainte, sub protecția puterii militare sovietice, dar funcționând prin intermediul unor partide comuniste obediente”.[1]

 

            Neînțelegerile, teama și neîncrederea, dincolo de diferențele majore în domeniul filosofiei politice și economice au alimentat ceea ce generic a fost consemnat de istorie, sociologie și politologie ca război rece. Armele nucleare au sporit confuzia și indeciziile celor mai importanți actori politici la nivel global. Protagoniștii acestui război neconvențional, în fond un concept socio-politic operaționalizat în timp au fost SUA și URSS-ul. Menținerea sferelor de influență în Europa postbelică și coordonatele intrinseci ale războiului rece au subordonat națiunile și atitudinile marilor puteri și a aliaților lor în momente tensionate și cu multă încărcătură emoțională pentru un popor sau altul din zonă. ”Războiul rece a fost o expresie a profundului antagonism în domeniul ideilor și comportamentului,neînsoţit însă de dispute teritoriale și desfășurat prin urmare sub forma unei permanente critici Și dat fiind că nu presupunea dispute teritoriale, putea deveni un război global.”[2]

            Impunerea acestui imperiu regional sub protecția URSS-ului și a ideologiei comuniste nu a fost un proces simplu. Schimbarea din temelii a structurilor statale, a mentalităților și credințelor oamenilor a fost un proces de durată ce s-a circumscris multor sacrificii umane. Nemulțumirile oamenilor, revoltele spontane sau manifestările de stradă au fost consemnate în RDG, Polonia și Ungaria începând cu primii ani ai deceniului șase. În paralel, la nivelul conducerii unor partide comuniste, mai ales după decesul lui Stalin, s-au desfășurat adevărate lupte subterane,pentru preluarea puterii, de regulă, între aripa prosovietică și cea naționalistă din sânul acestor partide.

            Evenimentele din Ungaria anului 1956, cunoscute și sub numele de Revoluția ungară, au reprezentat o atitudine tranșantă împotriva sistemului sovietic impus în țara sa. Declarațiile publice ale lui Nagy, liderul maghiar, de la sfârșitul lui octombrie 1956 nu au lăsat loc de echivoc. El solicita ieșirea țării din Tratatul de la Varșovia și recunoașterea de către ONU a neutralității țării sale. În condițiile date în nici o situație URSS-ul nu putea accepta astfel de cerințe. Peter Calvacoressi, un reputat istoric, consemna: ”Înăbușirea revoluției maghiare din 1956 a fost unul din acele acte politice extrem de brutale, care-i afectează grav pe autori, dar care ține seama de faptul că, dacă o astfel de acțiune nu ar fi reprimată efectele ei ar fi fost mult mai grave”.[3]

            Cum au reacțional Occidentul și Statele Unite? Ce tip de analiză le-au comensurat comportamentele politice sau de altă natură în acele momente tragice? Henri Kissenger, unul dintre cei mai reputați oameni de stat americani, devoalează concluziile din spatele ușilor închise. ”Nici Statele Unite, nici aliații europeni nu au făcut vreun demers pentru a determina Națiunile Unite să analizeze mesajul lui Nagy în regim de urgență (recunoașterea neutralității – s.n.) … Ar fi fost oare în puterea democrațiilor să le împiedice acțiunea? (intervenția sovietică-s.n.). Propaganda difuzată de Radio Europa liberă, produse un val de speranță ce depășise chiar și ceea ce preconizase Dulles (director CIA-s.n.) în articolul său în 1952 în revista Life…. Refuzul de a risca un război pentru a răsturna controlul comunist asupra Europei de Est fusese o politică americană explicită vreme de un deceniu….. Democrațiile nu erau în situația să pornească război din cauza Ungariei, dar ar fi putut contura spectrul costurilor politice și economice ale represiunii sovietice…. Însă, conducătorii Americii nu doreau să pună în pericol vieți americane pentru o cauză care, oricât le-ar fi frământat conștiința nu privea în mod direct interesele securității americane…. Sub raportul intereselor, refuzul Americii de a-și asuma riscul războiului a fost inevitabil să corespunzător…”[4]

            În mod clar, o voce extrem de autorizată a politicii americane  explică motivele neintervenției, cinismul fiind validat pentru a câta oară în vocabularul politicii. SUA și aliații europeni erau mult mai interesați atunci de criza Canalului de Suez, care oarecum s-a suprapus cu cea din Ungaria , tratată din punct de vedere practic, cu o indiferență totală. Există o anumită consecvență a Occidentului vizavi de mișcările sociale și pre revoluționare a popoarelor din estul Europei împotriva sistemului comunist. ”În ciuda unor vagi proteste occidentale această invazie (Cehoslovacia 1968-s.n.) nu a reprezentat o amenințare la adresa păcii internaționale și nu a oprit cursul destinderii sovieto-americane …”[5].

            Dincolo de declarații și bune intenții, de recunoaștere a unor martiri, de reaşezare unor evenimente la locul lor in istoria popoarelor est-europene, putem consemna:


·         Impunerea ideologiei comuniste în țările satelit ale URSS-ului în etapa postbelică a fost un proces complex desfășurat cu toate mijloacele aflate la dispoziția sistemului ce se dorea a fi realizat.


·         Mișcările sociale, grevele, manifestările populare, dizidența și revoltele au fost reprimate cu furie și o violență explicită.


·         Capitularea necondiționată a Germaniei naziste a transformat URSS-ul, cu sprijinul Aliaților Occidentali, în principalul actor politic și militar in Europa, iar recunoașterea reciprocă a sferelor de influență a fost consemnată prin tratate și alte norme de drept internațional.Cine şi-ar fi permis o destructurare violentă a unei relative stabilitaţi continentale?


·         Până la întâlnirea din Malta, 1989, între Gorbaciov și Bush înțelegerile de la Ialta au fost respectate de ambele părți.


·         Înființarea ONU și a statului Israel s-a făcut și cu acordul explicit al URSS-ului.

În aceste condiții URSS, SUA și Aliații Occidentali au respectat cu strictețe înțelegerile postbelice în Europa. Revoluția ungară și intervenția din Cehoslovacia au fost ”marcate” de Occident la radio, in mass-media și cu aplauze pentru cei învinși. Războiul rece la nivel global a alimentat energiile, resursele umane și financiare, cursa înarmărilor către alte zone ale lumii, noi, mai micii Europei est-europene nefiind o țintă a intereselor din ultimii cincizeci de ani ai mileniului trecut. Timpul este singurul care poate clarifica anumite interferențe reale în istoria unui popor sau a altuia.

La şfîrşitul deceniului nouă, noi, romanii, ungurii, bulgarii, polonezii, cehii, slovacii ne-am eliberat,am fost eliberaţi sau ne-au lăsat să ne eliberăm?




[1] P. Calvacoressi, Rupeți rândurile!, Ed. Polirom, 2000, p. 25

[2] P. Calvacoressi, Politica mondială după 1945,  Ed. Allfa, 2000, p. X

[3] Idem, p, 280

[4] H. Kissinger, Diplomația, Ed. All, 2002, pp. 490-494

[5] P. Calvacoressi, op. cit. p. 286