AFRICA DE NORD. LA CÂTEVA LUNI…

                        Mişcarea permanentă a lumii ne creează percepţii şi atitudini diferite. Evenimentele se succed într-un ritm alert, împiedicând uneori realizarea unor judecăţi pertinente în detrimentul imaginaţiei.

            Revoltele şi nemulţumirile unei părţi a populaţiei din ţările Africii de Nord, a Orientului Mijlociu sau din alte zone ale lumii de la începutul anului 2011 ne-au luat oarecum prin surprindere. S-a accentuat în ultimele decenii percepţia în mentalul colectiv că poate exista o corelaţie între stabilitatea internă a unei ţări, indiferent de forma de exercitare a puterii (autoritară sau dictatorială) şi lupta împotriva radicalismului islamic şi a terorismului internaţional, percepţie ceva mai vizibilă după anul 2001.

            Perspectiva analizării ţară cu ţară, eveniment cu eveniment nu permite construcţia proiecţiei necesare şi a înţelegerii rotiţelor ce au asigurat translaţia dat-ului prezent către viitorul cioplit cu migală şi rigurozitate, asemenea unei piramide antice.

            Elementele paradigmei propuse au cel puţin următoarele coordonate:

  • Perspectiva istorică. Ţările supuse în prezent formidabilelor presiuni populare au fost până după cel de-al doilea război mondial colonii. Eliberarea de sub tutela colonială a fost un prim pas în emanciparea politică, economică şi socială a acestora. Au rezultat însă, între altele, şi numeroase probleme teritoriale aflate în dispută, dar şi aspecte de ordin religios, cultural şi tribal. Evoluţia post-colonială a acestora cu referire la dezvoltarea economică şi socială s-a epuizat sub sceptrul unei acerbe competiţii generate de războiul rece, înţeles ca o împărţire şi reîmpărţire a zonelor sferelor de influenţă de către cei mai importanţi actori sociali ai lumii de atunci: SUA şi URSS. În aceeaşi coordonată putem insera şi menţinerea unor relaţii relativ puternice, cu inflexiunile necesare, între aceste ţări şi fostele metropole. Destrămarea URSS-ului a reprezentat o lovitură serioasă pentru multe regimuri şi reprezentanţii acestora.
  • Perspectiva politicilor interne. Cu excepţia ţărilor din Golf, bogate în petrol şi gaze naturale, celelalte beneficiare a libertăţilor post-coloniale dobândite nu au fost capabile, nu au dorit sau nu au fost lăsate să-şi asigure acea dezvoltare şi structurare a propriilor naţiuni în spiritul celor invocate de A. Toffler (Al treilea val, 1981). Este de reţinut şi componenta demografică şi religioasă a acestor ţări. Sărăcia extremă, analfabetismul cronic, disputele inter-tribale, radicalismul religios şi grupările teroriste au alimentat o stare de insecuritate şi instabilitate statală şi regională. Exercitarea puterii politice era una autocrată sau dictatorială care includea fie o lipsă aproape totală a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti (în sensul celor acceptate de ţările occidentale şi SUA) sau limitarea acestora la partide şi parlamente oarecum decorative. Ani şi decenii la rând câştigau alegerile aceleaşi partide, iar persoanele din prim-planul politicii rămâneau neschimbate, personaje acceptate tacit sau vizibil de către alte personaje din spatele uşilor închise sau mai marii lumii.
  • Perspectiva geopolitică. Dintr-o perspectivă geopolitică în mod firesc se vorbeşte de geopolitica Mediteranei, în condiţiile în care 18 ţări, între Suez şi Gibraltar, au deschidere la aceasta. „Analiza geopolitică nu trebuie neapărat să opună factorul ideologic şi factorul geopolitic, pentru ca aceştia nu sunt de sine stătători, ci se află într-o strânsă legătură. Cei doi factori inter-reacţionează şi determină modelarea situaţiilor geopolitice”[1]. Se acceptă că geopolitica este asociată unei dimensiuni a invariabilului, în timp ce ideologia se modifică într-un spaţiu al posibilului. În acelaşi context ,dinamica acestor coordonate geopolitice este filtrată şi ajustată prin raportare la geopolitica statelor. Discursul teoretic de mai sus va ajuta la înţelegerea a ceea ce este in desfăşurare în ţările Africii de Nord şi in unele din Orientul apropiat.
  • Perspectiva revoluţiei. Evenimentele la care am asistat în ultimele luni în zona menţionată nu pot fi incluse într-o paradigmă a revoluţiei, chiar dacă media, opinia publică, analişti şi politicieni le-au prezentat sub forma acestei sintagme. Mişcările populare spontane cu tenta revoluţionara s-au cele provocate şi susţinute, dar acceptate ca …. spontane nu se pot confunda şi asimila unei revoluţii. Ele sunt generate de:
  • Susţinerea sau protejarea de către stat a măsurilor sociale şi economice nepopulare
  • Blocarea accesului unor grupuri organizate la resurse sau puterea statului.
  • Violenţă nediferenţiată ,dar nu copleşitoare, a statului împotriva grupurilor organizate şi a figurilor politice de opoziţie.
  • Capacitate slabă de menţinere a ordinii şi forţa redusă a infrastructurii.
  • O guvernare personală coruptă şi arbitrară, care alienează, slăbeşte sau dispersează elitele contrarevoluţionare[2].

 

Revoluţia are o anumită conotaţie în mentalul colectiv şi o anumită paradigmă în domeniul teoretico-conceptual. Revoluţia nu se poate confunda cu o mişcare socială cu potenţial revoluţionar.

Revenind la analiza evenimentelor reale după câteva luni putem constata:

·         Eliminarea de pe scena politica a lui H. Mubarack (Egipt) şi Ben Ali (Tunisia), din punctul meu de vedere, ultimul, este o victimă colaterală a mişcărilor din regiune.

·         Un război civil în Libia, în care insurgenţii au sprijinul NATO şi al ONU. S-a comentat extrem de puţin faptul că, în Consiliul de Securitate Rusia, China, Brazilia, Germania şi India s-au abţinut de la vot. Contează aceste ţări pe harta geopolitică a lumii?

·         În Maroc, Algeria şi Iordania situaţia socială pare controlată de autorităţi.

·         În Siria (cea mai importantă bază militară rusească), Bahrain (cea mai importantă bază militară americană) şi Yemen (partener major în lupta împotriva terorismului islamic) se moare pe stradă.  În general, media internaţională aplică sistemul ignore.

 

Eliminarea dictatorilor şi a conducerilor autoritare din această zonă a lumii era un rău necesar, chiar dacă ei personal au menţinut cu Occidentul şi SUA un sistem de alianţe în planuri multiple. Planul a reuşit parţial şi atât cât a fost necesar. Mişcările sociale care s-au dezvoltat pe fondul corupţiei şi al sărăciei nu au fost susţinute în mod egal, transparent şi cu acelaşi interes de către media scrisă sau online.

            De ce acum aceste schimbări? Doi actori statali şi reprezentanţii acestora au fost vizaţi: Egiptul şi Libia.  Recent aceste ţări au semnat cu Rusia şi China importante contracte în domeniul energetic/ centrale nucleare/, petrolier, militar şi de infrastructură, contracte cu valori de miliarde de dolari. Ca lider incontestabil în geopolitica lumii, SUA nu putea permite acest lucru, dar nu era posibilă o intervenţie directă. Expansionismul financiar agresiv şi de asigurarea a resurselor naturale a Chinei în zona Africii de Nord era perceput ca ceva impardonabil, iar revenirea ruşilor în geopolitica Mediteranei trebuia limitată la Siria.

            În ceea ce priveşte geopolitica zonală, SUA a dat satisfacţie Franţei, Italiei, Spaniei şi Marii Britanii în acţiunile din Libia, de unde aceste ţări îşi asigură până la 30% din nevoile de energie.

            Aşadar, ceea ce se întâmplă în Africa de Nord şi zona adiacentă a fost o dezorganizare bine organizată. Probabil, se vor rezolva unele reforme minimale politice şi sociale în ţările afectate, dar obiectivele din spatele uşilor închise au fost atinse. Uniunea Europeană a dovedit încă odată că nu are o politică externă unitară şi nici capacitatea militară de a soluţiona probleme în conflicte generate şi apoi… degenerate.

 

            ANALIZĂ SWOT

 

Puncte tari

  • SUA şi-a demonstrat încă o dată potenţa militaro-politică în zona geopolitică a Mediteranei.
  • SUA îşi menţine indirect controlul în traficul din Canalul de Suez.
  • SUA a reuşit să  menţină echilibrul necesar în această etapă a evenimentelor între Israel şi celelalte ţări arabe, chiar în situaţii cu risc social ridicat în unele ţări din proximitatea acestuia.

 

Puncte slabe:

  • Regimurile autoritare sau dictatoriale vizate şi-au schimbat în unele cazuri interlocutorii, fără a fi vizibile încă coordonatele proiecţiei care va asigura transformarea sistemului.
  • Există un tratament inegal în prezentarea evenimentelor de către toţi actorii politici şi sociali implicaţi.
  • Sărăcia, analfabetismul, corupţia, diversele tipuri de inegalităţi se vor menţine pe termen mediu şi lung.
  • Reformele politice, economice şi sociale sunt încă un deziderat.
  • O parte din ţările vest europene nu au putut gestiona singure criza libiană pe care parţial au provocat-o.
  • Nu există nici o garanţie că aceste ţări vor adopta un sistem democratic, iar triburile din Libia se vor alinia exigenţelor vest-europene în materie de drepturi ale omului.
  • Creşterea îngrijorătoare a fluxului migrator din ţările Africii de Nord către zonele sudice ale Europei.
  • Mişcările sociale, oarecum revoluţionare nu au avut lideri carismatici capabili să susţină schimbarea radicală, deci realizarea unei revoluţii (ex: în Libia unul dintre liderii insurgenţilor este fostul ministru al justiţiei până de curând în regimul Gaddafi).
  • Ţările vizate de aceste mişcări nu sunt mai stabile şi nu asigură o securitate sporită populaţiei.
  • În Bahrain şi Siria continuă manifestaţiile, neexistând o perspectivă  de soluţionare imediată a crizelor din cele doua ţari. In acest timp  regele din Bahrain a fost invitat la nunta regală din Marea Britanie/invitaţie neonorată/
  • Liderii ţărilor mici şi mijlocii pot fi oricând sacrificaţi atunci când interesele geopolitice globale sau zonale o cer. Iniţial li se cere sa plece de bunăvoie.Cum aceştia de regulă refuză,urmează….

 

Oportunităţi

  • SUA şi aliaţii săi au împiedicat direct sau indirect realizarea unor contracte între unele ţări şi China şi Federaţia Rusă, cu trimitere la componenta energetică şi militară a acestora.
  • Geopolitica Mediteranei actuale nu permite intruşi.
  • Pentru petrolul şi gazele libiene, SUA a oferit cu generozitate oportunităţi pentru ţări din vestul Europei.
  • S-au lichidat o parte din stocurile de armament şi muniţia aferentă, uzată oarecum moral.
  • S-a demonstrat şi altor lideri zonali, că în anumite situaţii concrete, nu poţi avea puncte de vedere personale.

 

Riscuri

  • Menţinerea unei instabilităţi socio-economice în zonă.
  • Radicalizarea potenţială a acestor mişcări sociale.
  • Puterile regionale sau globale (în curs de devenire) s-ar putea coaliza şi găsi noi alternative de penetraţie în zonă.
  • Chiar dacă Osama Bin Laden a dispărut fizic este posibilă o recrudescenţă a radicalismului religios şi a terorismului în zonă.Ameninţările declarative au apărut deja in media internaţională.


[1] A. Chauprade, F. Thual, Dicţionar de geopolitică, Ed. Corint, Bucureşti, 2003, p 431

[2] J. Foran (coord), Teoretizarea revoluţiilor, Ed Polirom, Iaşi, 2004, pp 26-31