Transferul european al memoriei plastice ancestrale a poporului roman - “Contributia Brancusi”(1)

Nu contenesc sa fiu fascinat, ori de cite ori imi cade în mâna un volum sau un album, de genialitatea marelui tăran gorjean ajuns celebru şi lansat, vai, pe malurile Senei şi nu pe malurile Dâmboviţei.

Ceea ce m-a framântat dintotdeauna şi mi-a cerut clarificări, pe care, din nefericire, nu le-am găsit concentrate, într-un singur loc sau autor, a fost identificarea rădăcinilor ancestrale româneşti care stau la originea operei geniale a lui Constantin Brâncuşi, precum şi modaliatea de transfer şi de acceptare a modelului ancestral, tradiţional şi profund popular în cultura occidentală.

E adevărat, transferul a avut loc într-o perioadă, aşa cum voi arăta, de mari căutări de simboluri, de intense căutări pentru găsirea de noi forme de exprimare artistică, impuse de “nevoia de modernizare”, de depăşire a simbolisticii şi exprimării plastice împrumutate , încă , de la clasicii antichităţii.

Brâncuşi “a venit” tocmai în această perioadă.

Dar să fie genialitatea lui doar o supraevaluare de către contemporani a noutăţii? Nu cred !

Ceea ce cred este că izvoarele naturale ale creaţiei brâncuşiene sunt cele care au transferat genialitate în operele lui.

Este poate ceea ce occidentalii încearcau să obţină căutând departe, în ţări exotice, când de fapt sursele de inspiraţie, simbolistica, esenţele se găseau foarte aproape, e drept, într-o ţară “primitivă” pentru mulţi, dar miraculoasă prin rădăcini.

Asta a reuşit să transfere în spaţiul occidental genialul Brâncuşi. Acesta este secretul genialităţii lui.

Din acest punct de vedere raportul Orient – Occident este unul îndelung discutat. Cu privire la această problemă, un punct de vedere interesant îl expune un autor răsăritean, Christos Yannaras, care spune că între Răsărit şi Apus nu există diferenţe de ordin spiritual. Ele ar fi numai de ordin economic. Acesta ar fi motivul pentru care Occidentul ar exercita atâta atracţie pentru cei aflaţi în spaţiile răsăritene2. Aserţiunea este validată incontestabil, exemple sunt nenumărate, unul celebru fiind chiar Brâncuşi.

Cu toate acestea, nu am reuşit sa-mi răspund întrebărilor mele fundamentale.

Pe lângă argumentaţia, cred eu, pertinentă, de până acum, trebuie să mai adaugăm încă un element esenţial ce caracterizează epoca. La acea vreme, paradoxal, raportându-ne la criza actuală a culturii, mult mai profundă şi mai dramatică, deci, la acea vreme, oamenii de cultură conştientizau “criza lumii moderne”.

Rene Guenon, într-o carte cu titlul “Criza lumii moderne “ scria că, “după el, omul modern, occidental îşi trăieşte ultima vârsta ( kaly-yuga, în doctrina hindusă). Acest fapt s-ar manifesta prin satisfacerea permanentă a unor dorinţe artificiale. Este şi acesta un fel de cod cultural. Autorul face, în final, o pledoarie pentru reutilizarea datelor şi valorilor tradiţionale. Ele ar putea reabilita această criză. Astăzi, ca şi atunci, se vorbeste despre o criză modernă sau postmodernă, cum ne place s-o numim3”. Ceea ce primeşte semnificaţie specială este faptul că Rene Guenon conştientiza şi căuta explicaţii pentru “criza lumii moderne” în primul pătrar al secolului XX ( mai exact în anul 1926 ), apoi dupa 60 de ani Paul Barbaneagra4 preia aserţiunile celui dintâi asumându-şi condiţionările unei crize la sfârşit de secol XX şi început de secol XXI.

Odată ajuns în Franţa, şi cunoscut apoi în toate mediile artistice ale epocii, Brâncuşi a fost considerat un filosof de sorginte veche, comparat de unii cu Socrate, cu Diogene sau cu Esop, “ un filosof în sensul cel mai adânc pe care îl deţinea această noţiune în antichitate”5.

Intr-adevăr, nu vom osteni să ne uimim în faţa “Omului de la Hobiţa“, pe care un cronicar plastic, din 1914 – pe nume Tudor Arghezi – îl vedea astfel : “dintr-un atelier multă vreme sărac ( el ) arunca din când în când pe fereastră câte un bolovan scobit, care, ciudat, începe îndata să umble şi să impresioneze, ca o fiinta vie…”6

Constantin Brâncuşi este intemeietor, alături de Picasso şi Braque al “civilizatiei ochiului”, la începutul veacului XX, numită astăzi în postmodernitate, “civilizatia imaginii”.

Cei care au avut privilegiul de a-l cunoaşte în timpul vieţii l-au considerat un profet al artei moderne, un demiurg - ţăran, un “parinte“ al sculpturii acestui veac, un “sfânt“ printre ceilalţi pictori şi sculptori din Montparnasse şi, “în sfârşit, un martir al unei singure forme ( oul ), trecute din treaptă în treaptă, spre ultima desăvârşire pe care o putea visa mintea omenească; sau un nou Tolstoi.7

Localizarea pariziană a lui Constantin Brâncuşi, urmată de o fulminantă acceptare în lumea artelor, la înălţimile cele mai mari ale epocii a avut ca fundament o determinare generată de preocupările din epocă pentru a gasi noi şi noi izvoare de inspiraţie artistică.

Era perioada în care marii artişti plastici din epocă se îndreptau spre civilizaţiile primitive, spre arta neagră, spre arta asiatică.

Toti cei mari din epocă făceau călătorii “de inspiratie“ spre alte meleaguri, unii chiar asezându-se pentru mai lungi perioade în zone îndepărtate geografic pentru a înţelege şi a adopta simbolurile şi valorile artei non - europene.

Paul Gauguin fusese-n Tahiti, Van Gogh se lăsa inspirat de arta japoneză.

Se achiziţionau statui din Coasta de Fildes, Dahomey, Congo sau Senegal.

Exista un curent puternic “de curiozitate“ pentru artele primitive din Africa sau Oceania.

Brâncuşi, a venit la Paris dintr-un areal geografic şi cultural deosebit, curat şi “neînceput”, necunoscut de lumea artistică europeană, dintr-o lume senină şi originală, plină de simboluri “curate“, sanatoase şi “indestulate de credinţă”.

El nu trebuia să călătorească spre ţări necunoscute pentru a găsi noi surse de inspiraţie, chiar la moda în acea vreme, nici să se se întoarcă în România pentru a găsi în arta populară românescă ceea ce găseau artiştii vremii în ţările lor “curioase“.

El nu trebuia să facă nimic din toate acestea pentru că izvoarele brâncuşiene se găseau în “amprenta sa genetică“.

Brâncuşi se trăgea, îşi avea strămoşii, în două categorii clar definite de bărbaţi : “unii fuseseră ţăranii – meşteşugari în arta cioplitului, legaţi de pamânt şi de pădure, participând la edificarea unei puternice civilizaţii – a lemnului, alţii, păstori nomazi“8.

Prin introducerea simbolisticii artei populare româneşti în spaţiul artististic european Brâncuşi nu a făcut decât să incite spiritul critic al timpului : “ era cea dintâi apariţie pe plan mondial a câtorva motive plastice importante, conservate de poporul nostru, femeia – rugăciune, stilizată de sute de ani, mai întâi în picturi de origine bizantină, pe icoane (“Rugaciunea“, 1907). Apoi, Maica (Muma) bătrâna, un idol al înţelepciunii vechi ţărăneşti : “Cumintenia (Intelepciunea) pământului“, 1908; sau “Legenda arborilor îmbrăţişaţi”, simbolizând doi îndragostiţi uniţi, dincolo de mormânt, legenda de origine indoeuropeana, conservată şi astăzi la români, în riturile de înmormintare, folosită şi ca monument funerar etc.; “ Sarutul “, 1907 – 1910, respectiv “ Sarutul din Montparnasse” ( 1910 )”9.

Simbolistica, la Brâncuşi, are înţelesuri deloc moderniste, aşa cum o declara ori de câte ori are prilejul. El nu considera opera sa ca fiind abstractă, chiar se înverşunează împotriva acelora care atribuie caracterul de abstract lucrărilor sale, eliberate de clasicism, eliberate de spiritual academic , trecute de faza rodiniana.

Brâncuşi se îndreapta spre simboluri, într-un alt fel, dar foarte aproape de esenţele înţelepciunii, poate chiar aşa cum, genial, Lucian Blaga sintetizează geneza goticului : “Călugărul care şi-a rostit rugăciunea, unindu-şi palmele în vârful degetelor sub forma de ogivă, a născocit goticul “.

Brâncuşi a redescoperit pentru umanitate, a reinventat simboluri de natură senzaţională pentru istoria culturii poporului român, revitalizind motive populare, poate uitate chiar şi la acea vreme. “ Aşa este, de pildă, motivul pagin al arborelui celest, al Coloanei cerului, printre cele mai importante descoperiri, vechi de peste 6000 de ani, în spaţiul sud – estic, însă complet uitat; motivul rombului şi romboedrului etc. Iar din punct de vedere al permanenţei artei, Brâncuşi revitalizează conceptual de seninatate clasică“11.

Personal, consider că transferul european al memoriei culturale ancestrale a poporului român, în cadrul căreia memoria plastică este, evident, “cea mai vizibilă“ s-a făcut cu certitudine.

Şi mai cred că Brâncuşi şi alţii ca el, ce s-au exprimat prin artă, au transferat valorile, simbolistica şi genialitatea, vitalitatea şi farmecul, originalitatea şi curăţenia spirituală, armoniile celeste cu ecourile munţilor şi pădurilor noastre, sunetele magice ale copacilor şi ale florilor, lumina soarelui şi căldura ochilor femeilor ce numai pe aceste locuri le întâlnim.

Iubirea, dragostea, femeia, simbolurile dragostei universale îi certifică, pe Brâncuşi, alături de Enescu, alături de Zamfir şi de foarte mulţi alţii, ca “patronii“ europeni ai simbolisticii iubirii şi frumosului universal.

 


Dr. Eugen Blaga

 

1. “ Sculptorul Brâncuşi a încercat să reducă la forme şi linii ultime o pasăre şi a creat o stranie divinitate a extazului. Acelaşi sculptor a cioplit şi a cizelat un ou, preocupat exclusiv de problema figurilor fundamentale ; şi totuşi, depăşindu-se, el a întruchipat oul cosmic, ce aminteşte nu se ştie ce teo – şi cosmogonie orfică. Cu ajutorul cui opera de artă reuşeşte să-şi întreacă propriile intenţii ? Cu ajutorul întregului Univers, mai puţin conştiinţa autorului ei.”, text preluat din Lucian Blaga, volumul “ Aforisme “,
Editura Humanitas, Bucureşti, 2008
2. Apud Cristina Gavriluţa .
3. Cristina Gavriluţa, “ Sacrul şi californizarea culturii. Sapte interviuri despre religie si globalizare”, Editura Paideia,, 2008, Colectia studii si eseuri – Antropologie, pag.71
4. Paul Barbaneagra, este cineaste, eseist, collaborator al postului de radio “ Europa Libera”. A fost cercetator la Institute d'Estetique de pe linga CNRS. A lucrat si la Service de la Recherche al ORTF. In Franta a facut cariera in special datorita seriei de filme “ Arhitectura si geografie sacra “, “ Mircea Eliade si redescoperirea sacrului”, “ Chateaubriand, deslusitor al istoriei”, “ Zamfir sau rugaciunea sunetului “, “ Reintoarcerea in Romania”. Studii de medicina, istorie, religie. A facut parte din cercul de prieteni
apropiati ai lui Mircea Eliade. ( apud 6 )
5. Constantin Zărnescu, “ Aforismele lui Brâncuşi “ ( editia a IV-a revăzută şi adăugită ), Editura Dacia, Cluj – Napoca, 2004, pag.5.
6. ibidem
7. ibidem
8. ibídem
9. ibidem
11. Constantin Zarnescu, “ Aforismele lui Brancusi “ ( editia a IV-a revazuta si adaugita ), Editura Dacia, Cluj – Napoca, 2004, pag.9.