Poveste

Valentin Pîntea s-a născut la 19 aprilie 1962, în oraşul Lugoj, România. Şi-a început activitatea în gimnastică, la 6 ani, sub îndrumarea antrenorului Francisc Belcsak. În 1978 s-a transferat în cadrul Centrului Naţional de Gimnastică, Bucureşti. A fost membru al echipei naţionale de gimnastică masculină a României. Multiplu campion naţional la juniori şi seniori pe echipe şi la diverse aparate, a participat la numeroase campionate balcanice, europene, mondiale şi universitare, unde a obţinut numeroase medalii. A fost component al echipei masculine de gimnastică la Olimpiadele de la Los Angeles şi Seul. A fost
legitimat la Clubul „Steaua” Bucureşti. În anul 1990 s-a stabilit la Oslo, în Norvegia, iar din 1992 este antrenorul echipei de gimnastică feminine a acestei ţări.

Valentin PînteaMoto: “Cei mai mulţi nu-şi pot închipui cum este să ai la dispoziţie un minut să-ţi prezinţi munca ta de 4 ani. Ai doar o şansă.” Poate că aici am învăţat că nimic în viaţă nu este gratis, trebuie să lupţi pentru tot, să planifici, să dozezi, să stabileşti priorităţile, să faci sacrificii.

O să încerc să fiu cât mai concis în povestea pe care o voi scrie. Sunt multe de povestit. M-am născut la Lugoj, pe 19 aprilie 1962. În 1968 am fost recrutat la gimnastică de către antrenorul Francisc Belcsak (un om de o ambiţie extraordinară). Acesta a reuşit să clădească la Lugoj o echipă de copii care au câştigat cam tot ce se putea la acea vreme pe plan naţional. Mai târziu, echipa naţională a României avea să fie clădită pe acest schelet. La primele Mondiale ale acestei generaţii erau patru lugojeni din şase membri ai echipei. În 1976 F.R.G. decide să aducă toată echipa de la Lugoj la Bucureşti în cadrul Centrului Naţional de gimnastică. Din păcate, părinţii mei au decis ca eu să-mi văd de şcoală acasă, la Lugoj. Au mai trecut doi ani şi antrenorii de la Bucureşti au venit din nou după mine. De data aceasta am primit „liber” de la familie să plec în capitală.

Aici începe o nouă perioadă din viaţa mea, cu totul nouă pentru mine. Antrenamentele sunt grele (între 5 şi 6 ore zilnic), programul încărcat (şcoală, antrenament, concursuri) şi nu în ultimul rând, trebuia să mă descurc singur cu treburile zilnice. Poate că aici am învăţat că nimic în viaţă nu este gratis, trebuie să lupţi pentru tot, să planifici, să dozezi, să stabileşti priorităţile, să faci sacrificii.

Aceste lucruri mă vor ajuta mai târziu în carieră. Să nu credeţi că această perioadă a fost un calvar. Am avut multe momente foarte frumoase, atât în viaţa sportivă, cât şi în cea privată. Atunci am întâlnit- o pe soţia mea, Felicia. Era tot sportivă de performanţă, la sărituri în apă, maestră a sportului şi participantă la Olimpiada din 1980 de la Moscova. Am trecut prin multe împreună. Am sărbătorit de curând 25 de ani de căsnicie. La Miami! Nu-i rău, nu-i aşa?

După multă muncă, trebuie să vină şi rezultatele. În 1981 particip la primele Campionate Mondiale cu echipa României, o performanţă, în sine, pentru mine, la acea vreme. Anii trec repede. Am câştigat multe medalii naţionale şi internaţionale. Pe arena internaţională încep să îmi fac loc prin 1983, la Campionatele Europene de la Varna, unde intru în finale la sol şi pierd o medalie europeană. Nu din vina mea, ca să mă exprim neutru! La Campionatele Mondiale Universitare de la Edmonton (1983), reuşesc o medalie de bronz la sărituri. Eu am ajuns aici şi în detrimentul Feliciei, care a trebuit să rămână acasă. Autorităţile aflaseră că urma să ne căsătorim şi au hotărât că este mai „sănătos” ca unul din noi să rămână în ţară.

În anul 1983 ne căsătorim. Am pornit, ca şi alte tinere familii, de la zero. Făceam sport de performanţă, studii la I.E.F.S.

În acest timp eram legitimat la Clubul „Steaua” Bucureşti. După lungi tratative, am primit un apartament confort doi, o „bombă”, dar pentru noi a fost o.k. (acum „bombele” astea se vând pe zeci de mii de euro – s.n.).

În anul 1983 se organizează Concursul Preolimpic de la Los Angeles. Majoritatea concurenţilor vor fi şi participanţi la Olimpiadă. Reuşesc să câştig concursul la sol. Imediat, după concurs, cineva îmi propune o bursă de studii la University California Los Angeles şi post de antrenor. Condiţia să concurez pentru reprezentativa SUA. Greu de dat un răspuns. Dilema era cuvântul care mă reprezenta atunci. La 21 de ani ţi se oferă un loc la una din cele mai mari universităţi din SUA! Am ales să mă întorc. Prea mulţi ar fi avut de suferit acasă în urma rămânerii acolo.

Olimpiada de la Los Angeles, 1984

Anul 1984 reprezenta cea mai mare încercare a unui sportiv. Se desfăşurau Jocurile Olimpice de la Los Angeles. De această dată, sorţii nu sunt cu mine şi ocup locul 6 la sol, la o zecime şi jumătate de medalie: Oricum, puncte olimpice pentru România, dar am fost dezamăgit puţin de rezultat. Sportivii, (cei mai mulţi dintre ei), ştiu să treacă peste aceste momente.

În anul următor, 1985, au loc Campionatele Europene de la Oslo, unde am rezultate bune. Trei finale pe aparate. La sol se întâmplă la fel ca la ediţia precedentă şi sunt aruncat din nou pe locul 4, dar reuşesc să iau medalie de bronz la inele. Nu mă gândeam vreodată că va urma să mă stabilesc în nordul Europei.

Timpul trece: alte campionate mondiale, europene, balcanice, naţionale. Ajungem în anul 1987, când se naşte Ioana, fata noastră. Momente de mare bucurie. Felicia a dus în „spate” totul. Eu trebuia să fiu la cantonament, la Reşiţa. Am trecut pe la Lugoj când s-a născut Ioana, apoi am mai văzut-o de vreo două ori. Înainte de plecarea la Olimpiada de la Seul (1988) m-am reîntors la Bucureşti. Ioana aproape mergea, nu ştiu dacă ştia exact cine sunt.

Urmează Olimpiada de la Seul. Venisem cu mari speranţe pentru o medalie la sol, dar la antrenamentul pe podium, cu o zi înaintea concursului, fac o fractură la bolta plantară. Neavând rezervă la echipă, trebuia să nu se vadă accidentul. În acele condiţii aş fi fost scos din concurs. Concurez pentru echipa naţională cu piciorul rupt. Echipa ocupă locul 7, un rezultat foarte bun pentru acele vremuri, prin raportare la ruşi, chinezi. Federaţia (probabil) îşi aduce aminte de acel episod.

Lotul de gimnastică. Echipa naţională 1987

Cam aici se termina cariera mea de sportiv de performanţă. Cu bune şi cu rele, cu sacrificii şi bucurii. Totul a durat cam 20 de ani. Nu regret nimic. Am învăţat mult, am avut experienţe unice. Cei mai mulţi nu-şi pot închipui cum este să ai la dispoziţie un minut să-ţi prezinţi munca ta de 4 ani. Ai doar o şansă.

După Seul, am activat ca antrenor la clubul Steaua, la secţia feminină de gimnastică. Vine revoluţia din '89. La început, suntem cu toţii speriaţi, apoi, plini de speranţe, apoi şi mai speriaţi sau dezorientaţi. Pe unii îi afectează şi astăzi.

După ce se mai liniştesc lucrurile, eu şi Felicia ne facem planuri. Să o luăm de la capăt, dar în altă parte. Am decis să încercăm să-i construim Ioanei un viitor mai bun. Iniţial intenţionam să plecăm în Australia. Îl cunoşteam bine pe antrenorul naţionalei de gimnastică. I-am scris mai multe scrisori, care (cred) nu au ajuns la destinaţie. Apoi am luat legătura cu un fost coleg de naţională. Tot lugojean. Acesta era deja în Norvegia. Din acel moment, povestea s-a petrecut foarte repede. Biletele de avion au venit în câteva săptămâni şi, pe 1 august 1990, eram deja la Oslo.

Scrâşnind din dinţi

O sintagmă care va delimita perioada care va veni. Am ajuns pe seară la Oslo şi, surpriză, bagajele nu au venit. Am aşteptat câteva zile, dar nu au apărut. Am aflat ulterior că au fost furate direct de la Bucureşti. Început „promiţător”. Ne aflam singuri, într-o ţară străină – ca nima-n drum- cum ar spune bănăţeanul.

La început am locuit la un antrenor norvegian. Am început munca. Am luat-o de la zero. Din nou. Totul era nou pentru noi. Reguli de conduită, modul de antrenament, raportul între oameni. Nimic nu semăna cu România, dar nici gimnastica lor nu semăna cu a noastră. Tânăr şi entuziast, am crezut că o să pot schimba sistemul lor de antrenament. Am reuşit ceva, dar nu în totalitate. După doi ani, am reuşit să calific o fată la Olimpiada de la Barcelona 1992. Rezultatul era foarte mare pentru gimnastica norvegiană. Nu mai avuseseră participare la Olimpiadă la acest sport de 20 de ani. Eu nu m-am ales cu nimic. Nici măcar nu am plecat ca antrenor la Barcelona! Cât despre partea financiară, ar fi multe de spus…

Noi am învăţat să ne punem în evidenţă profesionalismul, am învăţat să negociem să trăim vertical. Este nevoie de timp să înveţi regulile, legile, până şi ce drepturi ai. Nimeni nu o să-ţi spună asta.

O mică precizare. Contractul de care discutasem înainte de plecare suna bine din România. Aici era însă prea puţin. Neglijabil. Primii ani au fost grei. Eu lucram ca antrenor, iar Felicia a încercat ca antrenor la sărituri în apă (în România era antrenoare la lotul naţional de juniori). Ei voiau cam totul pe gratis, aşa că nu am ajuns la vreo înţelegere. A trebuit să ne găsim o locuinţă. Banii erau puţini. Lucrurile mergeau greu. Mulţi se vor întreba. De ce nu ne-am întors??? Pentru că noi nu prea renunţăm. O meteahnă luată de la sport!

Viaţa, de regulă, le aranjează pe toate. Ne-am încăpăţânat să rămânem şi lucrurile au început să se descurce. Felicia a urmat nişte cursuri de babyswimming şi aqua aerobic la Institutul norvegian de sport. Se întâmpla cu 17 ani în urmă. S-a dovedit a fi o alegere bună. Eu am început să predau educaţia fizică la şcoală. După amiază, antrenamente. Antrenamentele au dat cât de cât roade. După '92 am devenit şi antrenor al echipei naţionale feminine de gimnastică a Norvegiei. Am început să particip din nou la campionatele Mondiale, Europene, etc. Nivelul gimnasticii din această ţară nu este prea dezvoltat, prin raportare la ceea ce se întâmplă în gimnastica feminină mondială. Eu mă străduiam din răsputeri să reuşesc. Pentru mine, în afară de concursul propriu zis, răsplata eforturilor din sală este întâlnirea cu vechii colegi de echipă din ţară.

De fapt, suntem destul de mulţi în gimnastică. Îmi amintesc ceva amuzant. La un Campionat Mondial stăteam în tribune şi glumeam, când, un spectator ne întreabă dacă vorbim vreo limbă specială din gimnastică, pentru că el nu înţelege cum 14 persoane din 14 ţări diferite pot să râdă la aceeaşi glumă spusă de unul dintre noi. Pe spatele nostru era scris ţara pe care o reprezentam, adică 14 ţări. La un alt campionat, la şedinţa tehnică, unde de regulă se vorbeşte franceză sau engleză, cineva se scoală şi propune, într-o engleză impecabilă, dacă este posibil să se vorbească româneşte. Să înţeleagă toată lumea! Suntem mulţi prin lume. Aproape 80% din foştii colegi sunt în străinătate. Cred că am un loc de dormit cam oriunde pe mapamond.

Cu Nadia, m-am întâlnit în repetate rânduri pe la concursuri. A rămas aceeaşi persoană pe care o cunoşteam din facultate şi concursuri. Nici o schimbare din punctul meu de vedere. Acum, însă este o persoană influentă şi care încearcă, în continuare, să ajute gimnastica românească.

Adrian Stan, directorul de dezvoltare a gimnasticii din Marea Britanie a făcut o statistică prin anii 2000. A ajuns la concluzia că există peste 150 de antrenori români de gimnastică în străinătate. Acum cred că sunt mult mai mulţi. În Norvegia suntem nouă. Pot să pun o întrebare F.R.G...

Revenim la viaţa noastră din Norvegia. Lucrurile au început să meargă din ce în ce mai bine. Ioana a crescut, învăţând 3 limbi străine. A avut o copilărie lipsită de griji şi o adolescenţă, aş zice, lipsită de griji. Acum este studentă în ultimul an la marketing şi comunicare la Universitatea din Oslo. În prezent studiază un semestru la Metropolitan University în New York. Printre altele, a făcut înot, gimnastică şi a luat chiar titlul European la Trop gymnastics împreună pe echipe (este o ramură a gimnasticii foarte dezvoltată în Scandinavia, spectaculoasă, ce include dans, acrobatică şi sărituri la mini plasa elastică). Aici, cam toată lumea face mişcare într-un fel sau altul. Bazele materiale pentru gimnastică sau înot sunt insuficiente, dar au terenuri artificiale de fotbal şi pârtii de schi între blocuri. La liber pentru toţi! Noi am învăţat să ne punem în evidenţă profesionalismul, am învăţat să negociem să trăim vertical. Este nevoie de timp să înveţi regulile, legile, până şi ce drepturi ai. Nimeni nu o să-ţi spună asta!

În prezent dispunem de timp şi pentru vacanţe. Călătorim pe unde este cald: Franţa, Spania, Italia, Portugalia. Anul trecut am sărbătorit nunta de argint la Miami. În sfârşit, doar noi doi. În luna de miere timpul a fost dedicat antrenamentelor.

Cam tot ce se ştie despre Norvegia este adevărat. O ţară foarte frumoasă, cu un ridicat nivel de trai, pentru care noi plătim multe taxe şi impozite. Ne-am adaptat, după un timp (aproape 20 de ani), modului de viaţă norvegian. Am primit cetăţenia acestei ţări după 5 ani. Încercăm în continuare să luăm de la ei ce este bun, dar nu uităm de unde venim. Facem în continuare sarmale, dar ştim toate reţetele cu somon. Apropo, am acum timp şi de pescuit, un hobby care mă relaxează. De obicei, mai şi prind peşte!

Norvegienii sunt în general oameni simpli. Nu sesizezi uşor diferenţa dintre un milionar şi un om de rând. La început ţineam morţiş să le explic de unde venim, de ce ţara se numeşte România, că avem o limbă de origine latină şi că nu trăim în găuri săpate în pământ, nu ne deplasăm prin copaci vopsiţi în galben, cum încercau unii să ne cânte în „Mesaj pentru Europa”. Din păcate, conaţionalii noştri au ajuns şi pe aici. Unii cerşesc pe străzi şi în alte locuri publice. Norvegienii nu ne prea cunosc, dar au auzit de Nadia, Hagi, Ceauşescu şi Dracula. Mai puţin despre Eminescu, Enescu, Brâncuşi sau Coandă. De fapt, câţi români au auzit de Ibsen, Grieg sau Munch!

Comunitatea Română de aici este destul de mică. Aproximativ o mie de români se află în Oslo. Noi am încercat să ţinem legătura cu ei. Am organizat câţiva ani la rând revelioanele româneşti în sala de gimnastică unde lucram. În anul 2000 au participat cam şaptezeci de persoane. Aşteptările mele au fost parţial înşelate. Probabil, aşa suntem noi, românii, când ne strângem la un şpriţ. Personal, pot susţine că activitatea comunităţii româneşti de la Oslo este prea puţin vizibilă.

La întrebarea „dacă mă simt un om realizat” nu pot oferi un singur răspuns. Depinde cum defineşti „realizat - ul”: ca sportiv sau antrenor.

Răspunsul este unul afirmativ. Nu cred că puteam face mai mult în condiţiile date, atât în România, cât şi în Norvegia. Ca om, sunt cel puţin împăcat şi parţial mulţumit. Încă mai avem vise şi proiecte, fără de care nu cred că noi, oamenii, putem evolua. Nu ne lipseşte nimic şi cred că am reuşit să ne atingem ţelul pe care ni l-am propus cu 19 ani în urmă. (Vorba lui Brucan „20 de ani” – s.n.)

Un gând pentru cititori

Continuaţi să visaţi, munciţi să vă realizaţi visele. Este al dracului de greu! Dacă aveţi probleme cu depresiile de iarnă, nu vă îndreptaţi către Norvegia. Avem şapte luni de iarnă.

Continuaţi să râdeţi, pentru că noi, românii, ştim să râdem.

P.S. Iniţial, materialul supus atenţiei s-a dorit a fi un interviu. Am lăsat, însă, Povestea

Valentin Pîntea
Oslo