Conflictul intergenerational intra familial - o realitate a zilelor noastre

   Conflictul dintre generaţii, tot atât de vechi pe cât de nouă este omenirea, a fost şi mai este încă tema de predilecţie pentru numeroşi şi reputaţi specialişti în domenii ca sociologia, psihologia, psihosociologia, psihanaliza etc.

   Încă de la primele încercări de analiză şi explicare a conflictului intergeneraţional au apărut o serie de păreri diferite, începâd cu existenţa sau inexistenţa acestui conflict şi mergând până la găsirea mecanismelor de rezolvare a acestuia.

   Astfel, părerile sunt împărţite: o parte dintre autori,( printre care C.Schifirneţ, Margaret Mead, F.Elkin, W.Westley etc.) au o viziune oarecum mai optimistă, în sensul că nu ar exista între generaţii conflicte în adevăratul sens al cuvântului, ci simple neînţelegeri, divergenţe, diferenţe în opinii, neconcordanţe sau nepotriviri; ei mai pledează şi pentru înlocuirea termenului de „conflict” cu unul dintre termenii de mai sus pentru a se elimina tonul, conotaţiile negative pe care le-ar incumba termenul de „conflict”; o altă parte dintre autori,(printre care şi Rodica Ciurea) sunt de părere că existenţa unui conflict între generaţii ar trebui pusă sub semnul întrebării (autoarea mai sus-menţionată chiar şi-a intitulat lucrarea sa într-un mod interogativ – „Conflict între generaţii?”), deci ar fi una relativă; o altă parte dintre autori consideră că există conflicte între generaţii, manifeste sau latente, dar există; în fine, o altă parte dintre autori sunt de părere că trebuie să vorbim de „conflict intergeneraţional” şi nu de „conflicte intergeneraţionale”, deci să-i acordăm termenului de conflict un caracter de universalitate.

   Din punctul nostru de vedere, conflictele intergeneraţionale trebuie explicate şi înţelese în termeni de neînţelegeri, divergenţe, diferenţe, nepotriviri, neconcordanţe. Conflictul intergeneraţional reprezinţă starea tensionată creată de interacţiunea sau confruntarea unor opinii diferite ce aparţin şi sunt susţinute de către generaţii diferite şi care poate avea, atât efecte negative, distructive pentru părţile preopinente sau pentru grupul din care acestea fac parte, cât şi efecte pozitive, constructive pentru acestea. Acest conflict intergeneraţional se poate manifesta atăt la nivelul grupurilor mari (organizaţii, instituţii, chiar la nivel societal), cât şi la nivelul grupurilor mici (familie, şcoală etc). Noi ne vom referi doar la conflictele ce se produc în grupurile mici, primare şi în special în cadrul familiei de origine, între copiii-adolescenţi şi adulţii-părinţi.

   Definim prin „conflict intergeneraţional intrafamilial” conflictul care se produce între două generaţii (în cazul nostru copii-adolescenţi şi adulţii-părinţi) care fac parte din acelaşi grup de apartenenţă – familia. Conflictul intergeneraţional intrafamilial desemnează tensiunile, ostilităţile produse de confruntarea opiniilor diferite ce aparţin unor grupuri de vărstă diferite şi care se manifestă în cadrul(interiorul) grupului familial. Cineva spunea că nu trebuie ca X să-l lovească pe Y pentru a ne da seama că acolo există un conflict. Prin urmare, conflictul – luat ca opoziţie, ca antiteză – nu trebuie să reflecte exclusiv numai nuanţele violente, ci şi tensiunile şi divergenţele, relaţionările încordate, manifeste sau latente etc. Referindu-se la grupul familial ca spaţiu de cercetare, P.Osterrieth considera că “…familia formează un eşantion foarte reprezentativ al societăţii, ale cărui influenţe copilul le resimte încă din prima zi de viaţă.

   Ca şi în societate, în familie găsim şi amestec de generaţi, deci confruntare între trecut şi viitor, şi solidaritate profundă care uneşte pe toţi membrii pe un fond complex de simpatie şi armonie dar şi de conflicte şi rivalităţi”. Mediul familial – ca unitate socială foarte redusă - rămâne mediul care oferă cea mai mare cantitate şi densitate de informaţii.

   În cadrul conflictului intergeneraţional intrafamilial putem vorbi de trei entităţi, entităţi care trebuie tratate laolaltă, ca un tot unitar şi anume:

a)      adultul-părinte;

b)      copilul-adolescent;

c)      mediul confruntării – familia.

   Adultul-părinte este primul agent care echilibrează relaţiile din interiorul familiei, care crează, susţine şi promovează sentimentul de siguranţă în tot grupul familial, care echilibrează, prin urmare, atmosfera de ordin familial în vederea asigurării bunei funcţionalităţi a acestui grup. Printre cele mai importante sarcini şi responsabilităţi ale adultului-părinte menţionăm:

-          asigurarea subzistenţei şi educaţiei;

-          educarea şi dirijarea trebuinţelor fiziologice în raport cu oportunităţile familiale şi cu standardele sociale şi culturale de viaţă;

-          dezvoltarea aptitudinilor, a limbajului şi stimularea exersării capacităţilor practice, cognitive, tehnice şi sociale, care au rolul de a facilita securitatea personală şi comportamentul autonom;

-          orientarea spre lumea imediată a universului familial, spre comunitatea mai largă, spre societate, în aşa fel încăt adolescentul să fie pregătit să se confrunte cu marea varietate de situaţii şi poziţii care vor interveni în viaţa de adult;

-          trensmisia principalelor scopuri sociale şi valori culturale care definesc modelul cultural-normativ al societăţii, formarea motivaţiei personale în raport cu scopurile parentale şi sociale;

-          dezvoltarea capacităţii de a întreţine raporturi interpersonale şi de a răspunde în mod adecvat sentimentelor altora;

-          controlul libertăţii de comportament, limitarea <<transgresiunilor>> de la normă, corectarea erorilor, oferirea unor îndrumări şi interpretări”.

   În genere, părinţii nu sunt pregătiţi pentru a face faţă noului status social şi implicit problematicii specifice vârstelor prin care trece propriul copil. Dacă în prima parte a vieţii copilului (în copilărie) părinţii tind să dea o importanţă majoră îndatoririlor lor faţă de copil (apelând la sfatul medicului, la experienţa şi sprijinul celor mai în vărstă etc.), în partea a doua a vieţii copilului – denumită chiar „a doua naştere” sau „naşterea întru maturitate” – acesta este privit oarecum cu superficialitate. Obişnuiţi cu un copil mai mult sau mai puţin ascultător, părinţii se simt proprietarii acestuia: ei l-au conceput, ei l-au iubit, ei l-au crescut, ei l-au protejat, ei l-au supravegheat, ei l-au educat, ei l-au îndrumat pe un drum în viaţă. S-a ajuns aşadar la formarea şi consolidarea unui aumit climat social, a unui anumit stil, a unor deprinderi sau automatisme, a unui anumit tip de echilibru. Surprinşi de un sentiment de panică faţă de transformarea fiului lor din copil în adolescent cu un comportament diferit de cel anterior, uneori părinţii se dedau la manifestarea unor acte atoritare excesive, la imixtiuni în intimitatea adolescentului, cu frecvente consecinţe negative.

   Alteori, părinţii se autocalmează, se autoliniştesc şi rămân indiferenţi, neintervenind, lăsând lucrurile să se desfăşoare de la sine. Se vorbeşte deci de o oarecare dezorientare a părinţilor ca urmare a imprevizibilităţii scăzute în ceea ce priveşte dezvoltarea fiului lor şi a problematicii acestei dezvoltări.

   „În meseria de părinte – afirmă P. Osterrieth – fiecare vine cu modele interne anacronice în raport cu familia actuală, fiecare este îndemnat să acţioneze, ca tată sau ca mamă, conform cu modelele de care este impregnat de la cea mai fragedă vârstă, fiecare este îndemnat să-şi joace rolul conformându-se exemplului părinţilor. Şi fiecare, în faţa unei situaţii noi şi în faţa unor principii noi, poate fi cuprins de îndoială, dacă nu chiar de anxietate, căci vechile imagini nu se potrivesc cu împrejurările noi.[…]Fiecare părinte trebuie să reinventeze rolul de părinte şi deci să-l găndească. Nu este de mirare, deci, că această situaţie generează incertitudini, dezorientare şi incoerenţe în atitudinea părinţilor, de pe urma cărora copilul are de suferit”.

   Relaţia dintre părinte şi fiul său poate fi perturbată de o serie de exagerări ale părinţilor ca urmare a lipsei de afecţiune („avitaminoză afectivă”) şi interes, fie unui interes şi control execerbate.

   Familia rămâne instituţia cu o mare răspundere în ceea ce priveşte conduita şi comportamentele adolescenţilor ce o compun.   

  

   Maria Voinea prezintă aceste excese ale părinţilor într-o formă schematică, astfel:

   Părinţii sunt aşadar arhitecţii fiinţei sociale a fiului/fiicei lor. Acţiunile de tip moralizator realizate de către părinţi şi cu repercursiuni asupra copilului nu au nici o urmare, nici un rezultat atâta vreme cât aceştia nu fac un efort pentru a înţelege specificul procesului de formare şi desăvârşire a personalităţii copilului. Din această cauză deosebit de negativă apare tendinţa unor părinţi de a identifica moralitatea comportamentului copilului cu cea a adultului şi de a-i cere primului o moralitate matură, desăvârşită.

   Educând aşa cum au fost educaţi, fără a fi originali şi fără a se adapta noilor condiţii de viaţă, părinţii comit o serie de greşeli în educarea şi formarea copiilor lor, în sensul că ei, fie manifestă atitudini educative diferite între membrii familiei, fie nu sunt consecvenţi în ceea ce priveşte transmiterea de norme educative la copii.

   Un alt factor care influenţează prezenţa conflictului între părinţi şi copii-adolescenţi este stilul de autoritate practicat de primii asupra celor din urmă. Părinţii sunt cei care, deseori, tratează adolescentul ca fiind un copil fără capacităţi demne de luat în seamă, fără responsabilitate, determinănd încăpăţânare şi manifestări negative. Prost înţeleasă şi/sau aplicată de către părinţi, autoritatea – constrângătoare, represivă, abuzivă etc. – determină apariţia la adolescent a o serie de fenomene negative, dăunătoare pentru el şi mediul familial şi chiar social (de exemplu “vagabondajul”).

   A.Berge menţionează ca defecte ale părinţilor următoarele “tulburări”: ”incapacitatea de a iubi”, “teama permanentă”, “hiperprotectivismul”, “slăbiciunea”, “oportunismul”, “lipsa de condescenţă”, “de respect” etc.

   În încercarea de înţelegere a specificului psihologic al adolescentului, părinţii pot săvârşi două greşeli opuse:

1.      subaprecierea dezvoltării “activităţii lor conştiente, considerându-i încă mici şi de aceea ignoră necesităţile proprii firii lor, lăsând neutilizate bogate posibilităţi de dezvoltare a multor trăsături pozitive, specifice acestei vârste(ex. tendinţa crescândă a acestora de a fi independenţi şi activi)”;

2.      supraestimarea posibilităţilor adolescentului “ceea ce îi va servi acestuia ca motiv pentru a abuza de încrederea ce i se acordă, pentru a dispreţui autoritatea părinţilor şi educatorilor, pentru a manifesta impulsivitate, încăpăţânare, negativism”.

   În ceea ce priveşte raporturile dintre copii-adolescenţi şi adulţii-părinţi, acestea trebuie privite din cel puţin 4 puncte de vedere:

-          părinţii trebuie să manifeste faţă de adolescent afecţiune şi înţelegere; indiferenţa determinând apariţia temei şi fricii şi implicit schilodirea personalităţii adolescentului;

-          părinţii trebuie să ştie că exemplul lor este mult mai relevant şi mult mai eficient din punct de vedere pedagogic decăt criticile, predicile, cicălelile;

-          părinţii nu trebuie să ignore faptul că adolescenţii dispun de alte norme şi valori, specifice vârstei lor, şi deci să le respecte ca atare;

-          părinţii nu trebuie să uite că schimbarea atitudinii lor este determinată de schimbarea nesesizată a conduitei copilului şi că atitudinea intransigentă a lor poate genera noi manifestări negative în conduita adeolescentului.

   Psihologul Margareta Modrea este de părere că “nimeni nu ne învaţă <<meseria >> de părinte! Fiecare urmează această <<şcoală>> atunci când îşi creşte copii, numai că din acestă oportunitate, unii învaţă mai mult, alţii mai puţin”.

   Formarea copiilor depinde de generaţia părinţilor. În momentul în care deciziile şi opţiunile adolescenţilor se abat de la calea „normală”, se impune o diplomatică intervenţie din partea celor mai în vârstă în sensul că experienţa solidă să participe la luarea unei hotărâri înţelepte şi într-un mod discret, nu ca o poruncă.

   Autoritatea sau „temelia autocontrolului de mai tărziu” “constituie un instrument de socializare de primă importanţă”. Raporturile şi tipurile de autoritate ce pot fi avansate şi susţinute de către părinţi în cadrul familial pot fi:

1.      “raporturi întemeiate pe o autoritate rigidă a unuia sau a ambilor părinţi care nu iau în seamă cerinţele sau personalitatea copilului, totul fiind centrat pe interesel părinţilor sau orientat în funcţie de modul cum părinţii văd lucrurile chiar şi în cazul cănd părinţii cred că totul ar fi în beneficiul copilului;

2.      relaţii de toleranţă caracteristice familiilor ce iau în considerare aspiraţiile şi trebuinţele fiecărui membru al său, toţi fiind centraţi pe realizare, perormanţă şi prestigiu;

3.      relaţii familiale lipsite de orice autoritate, de orice instanţă de control şi autocontrol unde aparent copii au libertatea de a se dezvolta cum vor”.

   În cadrul acestor raporturi intergeneraţionale intrafamiliale, părinţii sunt uneori captaţi de către dorinţele, gusturile, preferinţele, sentimentele copilului, fapt ce determină şi înţelegerea acestora faţă de cerinţele proprii şi specifice adolescentului. Aceasta este situaţia în care părinţii nu mai pot conduce, după propriile convingeri, procesul de educare şi formare a copilului lor aflat la vârsta adolescenţei.

   Cel mai frecvent – menţionate probleme cu care se confruntă părinţii ar fi greua determinare a adolescentului în a executa o serie de sarcini de ordin gospodăresc, conflictele între el şi fraţii şi surorile lui, neacceptarea disciplinei şi sfaturilor venite de la părinţi şi acţionarea pe considerentul că “el ştie totul”, lipsa consecvenţei în îndeplinirea rolurilor şcolare, închiderea în sine şi imaturitatea afectivă.

   Prin particularităţile şi problematica vârstei sale, adolescentul reprezintă o sursă de energie regenerabilă, utilă pentru mişcări de înnoire, de generozitate, de progres. Această specificitate reiese atât din trăsăturile de ordin temperamental caracteristice vârstei fiziologice şi psihice a adolescentului, cât şi din poziţia sa socială reprezentată de un status social ambiguu din neîncrederea sa, chiar maturizat biopsihic fiind, în scara socială a activităţilor.

   Fiind total sau parţial neintegrat şi neadaptat în sistemul social reprezentat de familia de origine, adolescenţii sunt din prisma acestui fapt mai neconformişti: ei nu depind sau depind în foarte mică măsură de obligaţiile de ordin socioprofesional şi familial decât adulţii şi astfel devin foarte receptivi în ceea ce priveşte participarea lor activă la o serie de mişcări revoluţionare.

   Conflictul intergeneraţional intrafamilial presupune detensionarea climatului familial şi reînnoirea acestuia, reluarea cursului “normal” de viaţă specific. De câte ori nu am simţit că, în urma unui conflict avut cu părinţii, fraţii, surorile, prietenul, prietena, soţul sau soţia, îi iubim mai mult decât înainte, îi cunoaştem mai mult ca înainte, ne atrag mai mult ca înainte şi comunicăm mai mult ca înainte ?

   Conflictul intergeneraţional intrafamilial dispune de efecte pozitive şi negative în ceea ce priveşte grupul familial şi viitorul convieţuirii părţilor implicate în cadrul acestui grup, însă ceea ce apare ca efect a tot-cuprinzător este pasul în plus spre cunoaşterea celuilalt şi implicit a ta prin intermediul celorlalţi, a poziţiei în care te afli faţă de ceilalţi şi a drepturilor şi obligaţiilor ce decurg din această poziţie. Schimbând mediul famillial într-un mod constructiv, pozitiv, componenţii acestuia se schimbă pe sine în acelaşi mod.  

 

Bibliografie

1.      Pantelimon Golu – Psihologie socială, E.D.P., Bucureşti, 1974,

2.      Coord. Ursula Şchiopu – Dicţionar de Psihologie, ed. Babel, 1998,

3.      Coord. C. Zamfir, L. Vlăsceanu – Dicţionar de Sociologie, ed. Babel, 1998,

4.      Dr. Ana Stoica-Constantin – art. “Ştiinţa rezolvării conflictelor”(II); În: Revista Psihologia, nr.5/1995,

5.      Sorin M. Rădulescu – Homo Sociologicus, ed. Casa de editură şi presă “Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1994,

6.      Dr. Nicolae Grosu – Esenţele sociologiei, ed. Militară, Bucureşti, 1997,

7.      Coord. Dr. Bărbulescu,C. Ştefanş.a. – Tineretul şi familia, Ed. Politică, Bucureşti, 1970, p.77;

8.      Constantin Schifirneţ – Generaţie şi cultură, ed. Albatros, Bucureşti, 1985,p.107;

9.      Idem – Tineretul între perrmanenţă şi înnoire, ed. Politică, Bucureşti, 1987;

 Psiholog   Monica Iliescu