Impresii din Catalonia

Viaţa de student în Occident este un subiect destul de discutat.
Poate şi de analizat. Unii spun că este mai uşoară, că străinii suntmai slab pregătiţi, că, noi, românii, am avea cunoştinţe generale şi de specialitate mai serioase decât ceilalţi. Sincer, niciodată nu am înţeles de ce se susţine acest lucru. Chiar nu văd de ce am fi noi mai deştepţi! Există şi studenţi inteligenţi şi bine pregătiţi printre români. Acesta este mai mult meritul lor şi în subsidiar al sistemului de învăţământ. Personal, apreciez sistemul de învăţământ occidental. Este oarecum diferit de al nostru din punct de vedere comportamental şi de atitudine. Acesta aplică câteva principii de logică foarte simple. Eşti în stare să faci o facultate, o faci, nu eşti în stare, nu ai ce căuta pe acolo. Nu am sesizat, ca la noi, dorinţa acerbă de a avea o diplomă universitară când tu, în suficiente cazuri, nici nu ştii bine cum se numeşte facultatea pe care pretinzi că o frecventezi. Pe de altă parte, examenele sunt mai obiective, mai exigente, notele mai mici. Trebuie să înveţi mai mult şi chiar să „lupţi” cu argumentele necesare ale cunoaşterii ştiinţifice pentru un simplu 7 sau 8, nota 10 aproape că nu există. Zece este al profesorului, cum se spune. Se cer mai multe lucrări şi referate şi nu se acceptă ca lucrări personale cele copiate de pe internet. Se pune accent pe studiul continuu de-a lungul întregului an. Te simţi un pic ca în liceu, în condiţiile în care săptămânal eşti supus unui test de cunoştinţe sau ai de întocmit un referat, spre deosebire de facultăţile din România în care, în general, nefiind motivat în timpul semestrului, studentul lasă totul pentru perioada sesiunii. Nu eşti supusă criticii celor din jurul tău dacă nu ai luat un examen sau l-ai promovat cu notă mai mică, dar nici nu te laudă dacă obţii rezultate excelente. În interiorul sistemului de învăţământ din occident, studentul, înţeles ca un actor social, se comportă aşa cum crede de cuviinţă, bazânduse doar pe propriile sale capacităţi intelectuale. Foarte mulţi tineri aleg să lucreze, în loc de a studia.

Chiar şi job-urile pentru care sunt solicitate competenţe ceva mai reduse se plătesc suficient de bine ca să-ţi asigure un nivel de trai decent şi să poţi economisi o anumită sumă de bani. Iar dacă vrei să fii cu adevărat independent sub aspect financiar, prin raportarea la taxele universitare, poţi să lucrezi şi poţi să studiezi în acelaşi timp. Aici se restrânge cercul celor care au energia de a le face pe amândouă simultan. Studiile universitare sunt considerate ca o activitate extrem de serioasă.

Barcelona este poate cel mai impresionant oraş al Spaniei. O metropolă într-o continuă „fiesta” atât datorită numărului mare de turişti care o invadează continuu, indiferent că suntem în noiembrie sau în plin sezon de plajă, dar şi spiritului oamenilor din zonă ce o ţin dintr-o petrecere în alta. Deşi e foarte mare şi aglomerată, disting o aglomeraţie plăcută care nu-ţi dă senzaţia de stress sau haos. Străzile sunt mult mai largi, circulaţia este fluidă, iar situarea acesteia pe malul Mediteranei îi dă aerul şi umiditatea necesare pentru a fi un loc aerisit şi plăcut. Sâmbăta noaptea metroul e la fel de plin ca şi în miezul zilei, cu precădere de tineri. Un pic ameţiţi de băutură, dar şi de numeroasele “plante” care circulă mai peste tot, dată fiind vecinătatea cu Maroc şi înfrăţirea cu latinii de peste ocean. Marijuana este la orice colţ de stradă, pakistanezii îţi vând bere cu 1 euro cutia, negrii îşi expun poşetele false D&G. Prostituatele stau la pândă să nu vină poliţia. Sunt aspecte ale vieţii întunecate a oraşului, cu care ajungi să te obişnuieşti fără să te mai sperie sau să te mai mire. Dacă te plimbi pe Rambla, cea mai cunoscută şi mai turistică stradă a Barcelonei, nu prea te simţi în Spania. Numeroşii turişti străini, dar şi imigranţii de pe toate meridianele pământului dau o notă distinctă acestei zone din centrul metropolei catalane.

Barcelona de fapt nu e în Spania, iar locuitorii ei nu sunt spanioli. Cel puţin aşa mi-au spus majoritatea catalanilor pe care i-am întâlnit. Ajunsă aici, ai marea surprindere să constaţi că e posibil să nu înţelegi ce se vorbeşte şi că spaniola nu te ajută tot timpul. Afli că această limbă nu e doar un dialect de care aproape nici n-ai auzit, ci o limbă oficial recunoscută, care se vorbeşte mult mai mult decât poţi tu să înţelegi. Sună a portugheză, are multe cuvinte asemănătoare cu franceza, italiana şi, surpriză, cu româna. Se spune că ar fi 1500 de cuvinte comune cu limba română. De exemplu: cap, nas, suc, greu, meu, ele şi tot descopăr câte unul în fiecare zi. Cu toate acestea e o limbă mult mai închisă strict lingvistic şi mai necunoscută ca să o poţi înţelege, fără să o fi studiat vreodată. Despre catalani, nu le mai zic spanioli că se supără pe mine, se susţine că sunt închişi, xenofobi, ceva mai puţin vorbăreţi. Vorbăreţi sunt şi chiar vorbesc cam prea mult, au însă o viziune ceva mai restrânsă asupra lumii. Catalanii călătoresc puţin în afara zonei lor geografice. Degeaba încerci să le vorbeşti în engleză, pentru ei orice altă limbă, fie ea şi una de circulaţie internaţională, e puţin cunoscută şi inutilă. Într-un alt context, străinii continuă să li se pară persoane ciudate şi diferite, pe care nu întotdeauna le înţeleg. Altfel spus, nu se străduiesc să te cunoască prea bine, apropierea de tine este una relativă, nu te discriminează. În nici un caz nu este atmosfera de “mala fama” care există în Italia. Mult mai bine comunici cu alţi străini ce studiază la Barcelona şi care trăiesc aceeaşi experienţă ca şi tine. Barcelona ne apare ca un uriaş magnet socio-uman care te atrage, te face să te îndrăgosteşti de ea şi nu poţi să pleci de aici decât cu speranţa că te vei mai întoarce măcar o dată.

Despre catalanism nu se ştiu multe pe la noi… Este un curent mult mai puternic decât pare. Toţi catalanii îmi vorbesc despre regimul dictatorial al lui Franco, care a interzis limba catalană, a distrus universităţile catalane, a introdus teroarea în rândul celor care voiau să manifeste vreo urmă a culturii catalane, de unde şi revolta şi frustrarea celor de acum, care-şi cer tot mai multe drepturi. “Hasta la victoria final” pare a fi sloganul acestora! Nu s-a ajuns încă la atentate, dar ura este mare. Am asistat la o bătaie între un spaniol şi un catalan pe motive politice. Aş spune că cei mai înrăiţi catalani preferă un străin decât un spaniol pe care, cum spuneam, nu-l consideră ca fiind din aceeaşi naţiune cu el.

Suntem noi, românii, discriminaţi aici? Personal nu m-am simţit nici un moment discriminată, nu mi s-a spus niciodată ceva rău de ţara mea, care, pentru cei de aici, este încă o mare necunoscută. Nici măcar numărul ridicat de emigranţi români nu mai surprinde, având în vedere că primele locuri le ocupă emigranţi din zone care au legături istorice cu Spania: Maroc, America Latină. Am fost surprinsă însă să constat că mă împrietenesc mult mai uşor cu italienii şi francezii decât cu „fraţii” noştri din est ( de exemplu, cehi) care la auzul României nu au fost prea încântaţi să mă cunoască.

Cât de diferiţi sunt occidentalii de noi? Diferenţele sunt mari, începând cu mentalitatea de aici mult mai liniştită, mai echilibrată şi mai normală până la urmă (versus manelismul românesc), mentalitate care se bazează pe lucruri simple şi naturale. Ieşi în oraş ca să te distrezi cu prietenii, nu ca să arăţi tuturor ce ti-ai mai luat. Faci o facultate pentru că ţi se potriveşte şi eşti în stare, nu pentru a avea cu tot dinadinsul o diplomă.Ca tânăr, lucrezi atât ca ospătar, cât şi într-o bancă, fără să-ţi fie ruşine cu ceea ce faci. Te îmbraci comod şi nu exagerat de încărcat. Ai o maşină ca să ajungi mai repede şi mai comod la destinaţie, nu ca să-i impresionezi pe vecini. Ai o prietenă care te iubeşte pe tine şi nu ce-i oferi tu.

Acestea ar fi, pe scurt, câteva aspecte relevante ale vieţii unui student într-o ţară cu adevărat occidentală, democrată, în care lucrurile sunt aşezate pe drumul cel bun, în care valorile par a fi la locul lor, iar cetăţeanul este un element important al societăţii, având drepturile care i se cuvin şi posibilitatea de a duce o viaţă civilizată şi de a creşte în funcţie de propriile capacităţi, o ţară în care, parcă, oamenii se iubesc mai mult între ei.


Delia Radovan
masterand Universitatea Autonomă Barcelona